PRIMARIA COMUNEI DOBA JUDETUL SATU MARE

ISTORIC

Istoricul comunei DOBA

 

 

Doba (SZAMOSDOB)

 

Doba este o mică localitate din apropierea Someşului. Numele îl găsim în înscrisuri în secolul XIV sub forma "Balkan-Dob” iar în 1241, în urma unei năvăliri tătare, satul a fost pustiit. Regele Istvan V a donat localitatea cu toate pământurile familiei Apor, familie considerată ca fiind întemeietoarea satului.

Nunele de origine nu-l ştim exact, pentru că din documente reiese că în jur de anii 1300 se numea „Homoród-dob”. În anii 1400-1500 se aminteşte ca „Kraszna-dob” . Au fost vremuri când „Szamos-dob” sau „Balkán-dob” se numea. Referitor la acestea denumiri înscrisurile din anii 1700 ne dau dovadă. Numele definitiv la câştigat în 1711, pe vremea păcii sătmărene, când a primit denumirea definitivă de „Szamosdob” (Doba).

Doba acum este pe a treia vatră, pentru prima dată era în apropierea Homorodului, de aici din cauza ploilor au fost nevoiţi de multe ori să î-şi părăsească locuinţele oameni din sat. Oameni aici au avut doi duşmani: apa şi epidemiile frecvente, care au cerut multe suflete. Din datele din anii 1200 reiese că din 675 de persoane, au rămas doar 15 bărbaţi şi 18 femei. Copii nici nu aminteşte, fiind-că epidemiile a omorât toţi copii. Cel de al doilea duşman apa, adică desele inundaţii ale Homorodului. Şi din cauza aceasta a suferit populaţia, scrie Beregszászi F.Sámuel. De o mare inundaţie face amintire, atunci când în anul 1626 tot satul s-a mutat pe locul care se numeşte „kis-puszta”, care a fost proprietatea lui Nyári Benedek. Pe malul Homorodului, încă în secolul trecut se putea vedea ruinele bisericii.

În anul 1626, Nari Benedek a fost proprietarul moşiilor denumite "Kis puszta”, cu care se lăuda astfel: "Am o Dobă mai mică pe care dacă o lovesc, sar din ea o sută de pluguri”. În anul 1777, toată moşia este donată familiei Karoly Sandor, iar în prezent, cele mai multe pământuri sunt ale urmaşilor acesteia. Din cauza deselor inundaţii, satul este aşezat în prezent pe a treia vatră.

Şi de aici (de la „kis-puszta”) s-au mutat repede locuitorii satului, fiind-că şi aici foarte multe greutăţi a produs apa.

Mutarea următoare a întâmpinat şi mai multe greutăţi, fiind-că locul acesta unde se află şi în momentul de faţă satul, a fost o mlaştină împădurită şi cu tufişuri multe. Acest loc a fost curăţat de locuitorii satului Doba. Aici au avut şi apă răul Balkány. Din casele de pe aceste vremuri şi  până în ziua de azi putem găsi.

Pe vremea Mariei Tereza a fost considerată localitate de rang superior, azi însă este una mică. Groful Karoly a construit aici în 1854 o biserică greco-catolică pentru românii stabiliţi în sat. Adinioară a avut probabil şi un castel deoarece în 1810 se mai vedeau ruinele acestuia pe malul Crasnei. Localitatea are poştă, telegraful este la Sătmârel iar staţia de cale ferată la Moftinul Mic.

Locuitorii strămoşi au fost „besenyök”, ei cu vânătoria şi cu pescuitul s-au ocupat. Lucrarea pământurilor numai cu mult în urmă îl cunosc. Şi cu creşterea animalelor se împrietenesc cu greu, fiind-că a fost mai uşor să vânezi şi să pescuieşti decât să crească animale.

Din documente reiese că din cauza tătarilor au ales acest loc, fiind-că a fost greu de ajuns din cauza apei ce înconjura tot satul şi au putut mult mai uşor să se apere. Însă anul 1241 a adus moartea tuturor locuitorilor. Tătarii tot satul cu toţi locuitorii au pustiit, au omorât toţi oamenii, tătarii au căutat oameni şi în tufişuri şi pe toţi î-au ucis. În „Bélteki Usnalis Matriculája” găsim înscris pe pagina 182 că locuitorii „Balkan-dob” au fost luptători foarte buni, dar cu mulţimea tătarilor n-au putut să lupte şi din această cauză tătarii au pustiit satul şi au ucis toţi locuitorii.

Locuirea nouă a mers foarte greu, nimeni nu a vrut să locuiască  într-un loc pe care l-au pustiit tătarii. Imaginea care î-i întâmpina pe cei care vroiau să se stabilească aici, era îngrozitoare case arse, schele de oameni peste tot, urletul câinilor, din aceste motive oameni au fugit de aici. După mai mult timp oameni bogaţi care deţineau acest loc, au adus o hotărâre că dacă cineva fuge de aici, pe acela î-l prind şi î-l omoară. Despre acestea face amintire un document din anul 1315, despre scriitorul acestui document nu ştim multe deoarece ca semnătură doar literele „NB” sunt.

 

 

Boghiş (CSENGERBAGOS)

Date din anii 1300, se găseşte descrierea despre această localitate ca fiind un sat mic lângă Kraszna. Pe vremea aceea avea 212 locuinţe, cu 1541 persoane; 864 maghiari, 676 alte naţionalităţi dar toţi vorbeau limba maghiară, după religie erau 37 persoane romano-catolici, 763 greco-catolici, 655 reformaţi, 78 izr.

Primele date despre această localitate î-l găsim în anul 1308. Pe atunci sub denumirea de „Bogus” este amintit.

 

Paulian 

Eliberarea judeţului Satu Mare (aprilie 1919). Aspecte inedite din biografia col. Paulian Constantin (1874-1919)

Lucian Cucuiet

 

Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a decretat unirea definitivă a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu regatul României. De fapt, pentru o perioadă de câteva luni (decembrie 1918 – aprilie 1919) localităţile din judeţul Satu Mare nu s-au aflat sub autoritatea directă a Consiliului Dirigent în perioada menţionată, continuând să rămână sub controlul guvernului maghiar. În regiunile sătmărene, sălăjene, maramureşene şi bihorene, situaţia administraţiei s-a schimbat din luna aprilie 1919, când s-a instaurat administraţia românească.

Consiliul Dirigent (2 decembrie 1918 – 10 aprilie 1920), al cărui preşedinte a fost Iuliu Maniu, reprezenta „un organ politic şi administrativ, cu caracter provizoriu care să instituie în fapt autoritatea statului român pe teritoriul Transilvaniei şi să acţioneze în vederea uniformizării statale”.

În data de 3 decembrie 1918 s-a discutat la Alba Iulia problema preluării administraţiei locale, ordonându-se consiliilor naţionale judeţene româneşti să instituie controlul asupra administraţiei din judeţele lor.

Fiind  situat la vest de linia provizorie de demarcaţie: Sighet – Jibou – Ciucea – Hălmagiu - Zam, stabilită prin Convenţia de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, în fapt armistiţiul încheiat cu Ungaria de către aliaţi, judeţului Satu Mare a cunoscut următoarele aspecte militare până la instaurarea administraţiei româneşti din 27 aprilie 1919. În judeţ erau instalate Regimentele 5 şi 12 infanterie maghiare, precum şi Divizia de secui care s-a retras în ajunul Crăciunului anului 1918 de la Cluj la Satu Mare. Autorităţile civile şi militare maghiare au introdus un regim de teroare împotriva populaţiei româneşti. Acest regim s-a caracterizat prin: asasinate, arestări, refugierea unor fruntaşi ai mişcării naţionale din judeţul Satu Mare.

Într-un raport al oficiului parohial greco-catolic din Bicău, redactat în 7 mai 1936 s-a menţionat moarte tragică din luna februarie 1919, la Seini, a preotului Isidor Silaghi: „pe malul Someşului a fost împuşcat şi aruncat în apă, unde l-au păzit legat cu rădăcina unei salcii, mutilat în chipul cel mai îngrozitor”. La Hotoan, au fost ucişi fraţii Mesaroş Emilian, în vârstă de 34 de ani, care în ziua de 18 aprilie1919 a fost împuşcat în odorul casei sale de către un ostaş secui pentru că s-a împotrivit să dea carul şi caii, iar fratele său, Valentin, de 23 ani, vrând să-şi apere fratele, a fost şi el împuşcat, aşa cum a fost consemnat de preotul locului, Vasile Pătcaşiu.

Din registrele parohiale de la Pomi şi Bârsău de Sus, reies alte cazuri la fel de dramatice. La 16 aprilie 1919, în localitatea Pomi, Boitor Ioan de 48 ani, „prin trădare a fost prins de secui, după aceea groaznic chinuit, împuşcat şi străpuns în mai multe locuri şi aruncat în Someş, cadavrul său s-a găsit în hotarul Pomi la 9 mai 1919”. În aceeaşi zi, în casele lor din localitatea Bârsău de Sus „au fost ucişi prin împuşcare de câtre soldaţi secui comunişti, Vasile Crişan de 41 de ani şi Grigeasa Ciocan, născută Ana Criste, de 46 ani, căsătorită cu Griga Ciocan”.

Au fost arestaţi, între alţii, protopopul Dumitru Coroianu din Santău, Petru Cupcea, protopop din Supuru de Jos, studenţii Ioan şi Augustin Gherman din Pomi.

La cererea Antantei, armata română a trecut linia de demarcaţie în ziua de 16 aprilie 1919. Primele trupe române au intrat în judeţul Satu Mare dinspre Sălaj, ocupând Şomcuta şi Baia Mare, apoi zona Carei. Trupele române au trecut linia de demarcaţie pentru a pune capăt omorurilor săvârşite de soldaţii secui şi pentru a înainta spre Tisa cu misiunea de a elibera zona de nord-vest a ţării.

În Sâmbăta Mare a Paştelor – 19 aprilie 1919, la amiază, au traversat podul de peste Someş primele trupe române din avangarda Diviziei a 2 a Cavalerie, fiind conduse de către colonelul Ressel.

La orele trei după masă a sosit la Satu Mare şi generalul Lascăr Davidoglu, comandantul armatelor române din nord-vestul Ardealului , „făcându-i-se o frumoasă primire în sala festivă a oraşului de către primarul maghiar István Lénárd. În răspunsul dat de către generalul Lascăr Davidoglu, s-a arătat misiunea armatei române, asigurând populaţia oraşului. Peste două zile a sosit la Satu Mare generalul Al. Constantinidi, care prin activitatea sa a ajutat la întemeierea autorităţilor româneşti în părţile sătmărene”. În ziua de 22 aprilie 1919, Primăria oraşului Satu Mare a primit o nouă conducere, românească, fiind numit primar avocatul Augustin Ferenţiu. Este deosebit de important faptul că în data de 27 aprilie 1919, Iuliu Maniu, preşedinte a Consiliului Dirigent, împreună cu prefectul Alexandru Racoţi Filip, avocat din Remetea Chioarului, s-a deplasat la Carei, fiind reşedinţa judeţului Satu Mare, unde au preluat prefectura, ai cărei funcţionari numărând 135 de persoane şi toţi maghiari, în marea lor majoritate au jurat credinţă statului român.

Discursul primului primar român al municipiului Satu Mare, Augustin Ferenţiu, rostit la iniţiativa Casei Culturale Române, la teatrul orăşenesc, în ziua de 19 aprilie 1924, la cinci ani după intrarea trupelor române în localitatea Satu Mare şi Carei, se constituie într-o sursă de cunoaştere deosebit de importantă pentru înţelegerea manifestărilor locale. Sunt reprezentate succesiv, momente importante din zilele de 16, 17, 18 şi 19 aprilie 1919. Se dezvăluie cu emoţie aşteptarea armatei române, primirea acesteia, intrarea triumfală în oraşul Satu Mare, tabloul impunător al manifestării istorice din ziua de 19 aprilie 1919. Discursul a fost publicat în ziarul „Satu Mare” în numerele sale din 20 aprilie, 27 aprilie şi 4 mai 1924. În primul articol se consemnează „Sunt cinci ani de când, într-o splendidă zi de primăvară cu raze calde şi cer albastru, bicicliştii armatei române îşi fac apariţia maiestuos în piaţa centrului I.Brătianu (n.n.azi, piaţa Libertăţii). Lume multă de toate naţionalităţile le-a ieşit întru întâmpinare. Trupele româneşti nu veneau numai să revendice un pământ al lor, dar veneau şi cu misiunea sfântă de a scăpa populaţia oraşului de aspra stăpânire bolşevică (n.n. Directoriul comunist maghiar). Peste tot au fost primiţi ca armată desrobitoare”.

Pentru izbânzile şi jertfele eroilor români căzuţi să împlinească lucrarea istorică pentru eliberarea şi întregirea ţării s-au ridicat monumente şi cruci comemorative. În judeţul Satu Mare, în 22 localităţi se află monumente, morminte şi cruci amintind „semnătura de suflete” de eroi şi de martiri ai neamului.

Pe un mormânt comemorativ împrejmuit din cimitirul ortodox din Carei, pe placa din granit este înscrisă dorinţa eternă a eroilor:

„Noi ne-am făcut datoria

Ca voi să fiţi fericiţi

Fraţilor nu ne uitaţi

Eroii neamului 1919”

Din relatările generalului Victor Popescu (1896-1986), reiese „numărul masiv de morţi şi răniţi care i-a determinat pe ai noştri să se retragă în afara urbei (n.n.Carei). Revenind, inamicul a fost anihilat, după cum s-a putut sărbători eliberarea. Ne-am instalat apoi în oraş, la sediul comandamentului”.

Întemeindu-se pe planurile de operaţiuni „Divizia a 7 a infanterie a operat în zona Hodod-Zalău pe trei coloane, iar divizia a 2 a de Cavalerie a înaintat cu una din brigăzile sale de-a lungul Văii Someşului, iar cu a doua brigadă, întărită cu infanterie şi artilerie, a înaintat pe valea Crasnei”. Scopul acestei brigăzi întărite era să atingă calea ferată dintre Carei şi Satu Mare pentru a stopa retragerea pe această linie a trupelor maghiare de pe valea Someşului.

Valoarea eroismului înscris în lăcaşul etern al existenţei noastre naţionale a constituit o dimensiune esenţială a unor evenimente istorice. Acţiunile militare stabilite pentru eliberarea judeţului Satu Mare, a oraşelor Carei şi Satu Mare, precum şi pentru oprirea retragerii trupelor maghiare pe aliniamentul menţionat, s-au desfăşurat în perioada 16 – 19 aprilie 1919. În direcţia Satu Mare, dinspre sud-vest au pătruns două coloane militare româneşti, una de la Sătmărel şi a doua dinspre Doba, ambele făcând parte din Divizia a 2 a Cavalerie.

În apropiere de Doba „a încetat din viaţă pe câmpul de luptă Butyn, Transilvania în ziua de 17 aprilie 1919, colonelul Paulian Constantin”.

Amintirea veşnică a personalităţii militare a colonelului Paulian Constantin (1874 – 1919) se regăseşte în denumirea localităţii ce s-a înfiinţat la 1 ianuarie 1926, în apropiere de Doba, purtându-i cu veneraţie numele: colonel Paulian.

Din dosarul personal al colonelului Paulian Constantin, reproducerea datelor păstrate oferă imaginea unei importante biografii militare. S-a născut în ziua de 22 martie 1874, la Craiova, fiind fiul lui Paul şi al Vasilicăi şi s-a căsătorit, în data de 7 noiembrie 1910, cu Maria Zorileanu.

După absolvirea şcolii de ofiţeri în anul 1892, Constantin Paulian a fost avansat la gradul de locotenent, începând cu 8 aprilie 1897, în cadrul Regimentului 9 Artilerie şi apoi la gradul de căpitan, în data de 7 aprilie 1905, la Regimentul 1 Artilerie. La 1 aprilie 1909, căpitanul Paulian Constantin a trecut la arma infanteriei, an în care a fost şi avansat la gradul da maior în regimentul 18 Infanterie Gorj. Gradul de locotenent colonel l-a obţinut în ziua de 1 octombrie 1915. Peste aproape un an, la 1 aprilie 1916 a fost numit comandantul Brigăzii 7 Vânători de Munte, iar cu data de 1 noiembrie 1916 a fost avansat la gradul de colonel. În primăvara anului 1918, respectiv de la 1 iunie a fost desemnat comandantul Regimentului 72 Infanterie.

Absolvent al şcolii superioare de Război, colonelul Paulian Constantin a reprezentat demnitatea militară, fiind descris în documentul consemnat , „ca un ofiţer cu o aleasă cultură şi educaţie, un om cu un temperament liniştit, conştiincios”. Pentru serviciul militar, ofiţerul Constantin Paulian s fost decorat cu Medalia Jubiliară „Carol I” în anul 1906, cu medalia „Coroana României cl.V” în anul 1912, iar în anul 1918, a primit medalia „Semnul Onorific de Aur”

Din menţiuni documentare aflate la parohia ortodoxă Doba rezultă şi numele „sergentului Nedelcu Bosingeanu din Regimentul 9 Roşiori, împuşcat de un militar secui la marginea satului Doba, decedat în data de 19 aprilie 1919”.

 

Traian

Traian, colonie, anul de atestare documentară - 1921

 

 

Dacia

 

Dacia, sat întemeiat după războiul mondial, lângă satul Domneşti, aparţinând comunei Doba. An atestare documentară 1924.